Father reading to his child

A short guide to the socialisation of children

Even after the World Health Organization replaced the term social distancing with physical distancing, people are still feeling the effects of social distancing.

Fear, lack of trust in people, thinking of others as a potential threat, and narrowing the social circle of interaction are the key ingredients of today’s social environment and, at the same time, are the main factors that inhibit socialisation.

Family is the safest and most favourable developmental environment for a child.

In terms of socialisation, children and the elderly are the most affected age groups. Even family interactions have been limited in order to protect the medically vulnerable or the elderly. Children were distanced not only from the school environment, but also, more often than not, from their grandparents or even from their parents who had to work in risky areas.

In such a context, the theoretical approaches to the concept of children’s socialisation, both within the family and outside of it, are imperative. Understanding the concept of socialisation, an awareness of its importance, and learning the methods that facilitate it are the prerequisites of an effective education.


Joel Salinas, a behavioural neurology and neuropsychiatry specialist, considers socialisation to be as important as taking medication, adopting a healthy diet, or exercising. People who have many friends are healthier and live longer than people who live isolated lives. Moreover, their quality of life is better.

People who have many friends are healthier and live longer than people who live isolated lives.

Social relationships improve mood, reduce stress, and reduce the risk of illness. The opposite—lack of friendships and social interactions—is a risk factor for depression, neurosis, autoimmune disorders, endocrine dysfunction, and more. Even the risk of a myocardial infarction (MI) or stroke (CVA) is associated with social isolation.

Generally speaking, socialisation refers to the transformation of an asocial being—by inculcating ways of feeling, thinking, and acting—into a social being.

The essence of this process is the assimilation of social experience through the development of personality, beliefs, views of the world and life, motivations, and social intelligence. All this has the purpose of preparing the child for social interactions. Socialisation is a bilateral approach that takes place through the interaction between the adult, who offers the social experience, and the child. In turn, in the development process, the child acquires a social system more and more independently. At the same time, a child’s socialisation takes place following social exchanges with their peers, animals, the media, school, churches, and so on.

The process of socialisation is not limited to leaving fingerprints on a blank slate, but starts from the hereditary imprint of the child, which is then constantly shaped by learning.

Language acquisition is the first major stage of a child’s development and the basic tool she uses to organise her thinking and acquire knowledge and skills. The effectiveness of communication is directly proportional to her ability to socialise. That is why it is vital that parents communicate frequently, both with each other as parents, and with the child directly. By reading stories, explaining life situations, stating their moods, or deciphering behaviors and feelings, parents contribute to the development of their child’s language and, at the same time, the development of his or her communication skills.

Genetics is only a part of the raw material used to shape a child’s personality. The same traits and characteristics can be shaped differently, resulting in different personalities. Following the child’s interactions with personal, cultural, and environmental factors, the process of socialisation influences the development of personality, which is dynamic and always evolving. The fact that each child has a unique genetic background and a unique personal experience means that diversity is shaped by the integration of experiences, norms, and values in relation to the experience of the past. Thus, the child’s personality is not a simple accumulation of contents and values, because they are uniquely integrated by each child.

Socialisation within the family

Family is the most important and impactful agent of children’s socialisation. In infancy, parents define the foundations of their children’s beliefs, conceptions and attitudes. As children grow up, the authority and role of parents is shared with other important socialisation agents such as religion, school, friends, and the media.

The consensus among sociologists is that primary socialisation is the most important factor in the development of the human being. In the first few years of life, a person’s position in society is established and the internalisation of values and beliefs, as well as the learning of patterns of communication and interaction within the external environment, take place. Thus, the family becomes the first community that influences the processes of all subsequent formative acquisitions. Moreover, the family is the safest and most favourable developmental environment for the child. A climate of affection, acceptance, and protection offers the child a favourable environment for healthy socialisation.

In ideal conditions, the longer the socialisation within the family, the greater the chances that a child will become well-equipped to cope with the continuous changes they will be subjected to in their environment. These ideal conditions refer to a range of features from positive emotional climate, the consistent quality time spent with the child, the material resources necessary for the family’s existence, to the parents’ ability to be the child’s role models. For this reason, socialisation does not depend on committing to and following certain rules, but rather, the application of certain principles. The child needs to learn to communicate, as well as have a positive emotional environment, acceptance, love, appreciation, encouragement, and protection. These form the foundation on which a child perceives his identity in relation to others, and then becomes able to adapt, integrate, self-develop, and finally, self-actualize. This cyclical approach describes the process of socialisation.

Regardless of their moral, spiritual, emotional, and material capacities, parents have a duty to assist the child throughout their mental and emotional development. The category of ‘parent’ includes biological parents, adoptive parents, legal guardians or anyone who assumes the care of the child and who, at the same time, carries selfless love for them.

Family socialisation guide

1. Read to your children every day.
2. Tell them stories from your life, especially from childhood.
3. Clarify whatever uncertainties they may have, and teach them the rules of the house from a young age.
4. Bring children of the same age into their circle, in order for them to learn to negotiate and lose. In addition, this type of socialisation encourages creativity and removes inhibition.
5. Assist the interactions between the children without always intervening in resolving their conflicts. Intervene only when the situation exceeds their ability to resolve/reconcile.
6. Avoid pampering children and acting silly around them. Be playful in relation to them, but treat them like the people you want them to become.
7. Talk to them in order to learn about their understanding of the situations you discuss. Get to know their perception before trying to correct it.
8. Do not guess, assume, or say out loud what you think the child is going to tell you. Let them do the talking.
9. Friendships do not happen, they are made. Get actively involved, in accordance with the child’s age, in choosing your children’s friends.

Socialisation of children through the partnership of parental-educational institutions

The teacher and the professor fall into the category of first degree socialisation. Within the institutional framework, there is a transfer of responsibility and parental identity from parent to educator. The latter becomes a substitute for the mother, so, depending on the consensus of the two social environments, the child’s development can either be harmonious or not. However, the role of the parent remains decisive. In addition to managing family interactions while the child is at home, parents have a duty to choose the institutional environment in which their child will be educated and, at the same time, to maintain an open and continuous relationship with the educators. Depending on the information provided by the parent, the educator should adapt their method of working with the child, and depending on the information from the educator, parents can adjust the methods and objectives they have in mind for the development of their child.

Socialisation guide within the family-educational institutions

1. Look for an educator who loves children and understands them.
2. Look for an educator who can be a role model.
3. Allow the child to become emotionally attached to the educator. Attachment to them does not erode the attachment to the parent.
4. The rules of the institution must match the rules of the family. They can always be adjusted, but a conscious commitment is needed.
5. Communicate the child’s strengths and weaknesses to the educator. They are the extension of the parents, collaborating in achieving the goals you have for the child.
6. The child’s adjustment to school depends on their previous development. They need to learn discipline and responsibility. Children perceive authority and discipline as mechanisms of protection and safety, and responsibility gives them feelings of success and satisfaction.

Socialisation of children through the parent-church partnership

This type of partnership is a strong socialising agent, because through it, the child learns the difference between right and wrong. At the same time, the church environment becomes a community where all the other socialising influences can be found. The church aims to offer their followers an extended family. Through moral-religious activities with children, the church becomes a school, and through the presence of the children at church activities, the church offers the child a group where they can socialise between equals. This facilitates self-knowledge, the development of communication skills, and the development of the ability to relate.

Regardless of the agents that contribute to the socialisation of children, parents are primarily responsible for their development. Though this responsibility is a partnership, the parent is the decisive factor that assists the child in all the other partnerships necessary for their development.

Ștefăniţă Poenariu is the president of the Holistic Christian Education Association, which operates Transylvania International School.

[1] „Dictionary of Sociology, ed. Raymond Boudon, Amriana Ţuţuianu et al., Univers enciclopedic Publishing House, Bucharest, 1996, p. 248”.

[2] „Andrei Cosmovici, General Psychology, Polirom, Iaşi, 1996, pp. 171-176.”

[3] „Gheorghe Teodorescu, Sociologia mirabilis, Axis Foundation Publishing House, 2003, p. 32.”

[4] „Gheorghe Teodorescu, Sociologia mirabilis, Axis Foundation Publishing House, 2003, p. 32.”

Child learning at distance

COVID-19: School in time of pandemic

Școala nu ar trebui să aibă rolul de a-i educa pe copii pentru societatea de acum și de aici. Când aceasta nu va mai fi, când și cine îi va mai educa pentru timpurile ce vor fi venit?

Să îi învăţăm pe copii să gândească și să se adapteze încă de pe acum. Adaptabilitatea ţine de creativitate, de gândire critică, de libertatea de șanse, de diferenţiere și individualizare, iar provocarea actuală demonstrează că sistemul educaţional românesc nu a fost capabil să se adapteze situaţiei de criză. Dacă așa arată sistemul, cum este rodul lui (elevul de astăzi)?

Școala românească în timpul COVID-19

Închiderea școlilor ca urmare a pandemiei de COVID-19 a generat o serie de măsuri adaptive care au permis continuarea procesului școlarizării. Cadrul creat facilitează educaţia la distanţă, dar în momentul de faţă nu reușește să ofere proceduri, resurse și metode suficiente prin care calitatea actului educaţional să fie garantată. Adevărul este că, în învăţământul românesc, egalitatea de șanse la educaţie nu este garantată nici chiar în timp de normalitate, când școlile sunt deschise, cu atât mai puţin pe timp de criză. Diferenţele de competenţe acumulate de către cei din zonele urbane și cele rurale sunt mari, iar diferenţele dintre condiţiile de învăţare sunt imense. Unii au toalete cu senzori și lumini comandate digital, iar alţii au toalete în curte și se spală cu apa luată cu ulcica din găleată.

Inegalitatea șanselor la educaţie este accentuată de această pandemie. Televizorul, internetul, telefonul și laptopul sunt singurele instrumente prin care actul educaţional se poate realiza în România pe timp de pandemie. În România sunt 500.000 de elevi care nu au acces la internet și peste 100.000 de elevi care nu au acces la televizor [1]. Un alt element care mărește inegalitatea șanselor la educaţie este poziţia confuză a Ministerului Educaţiei cu privire la metodele de predare, obligaţiile profesorilor sau ale elevilor, modificarea programei-cadru și cu privire la crearea unor metaobiective de învăţare în perioada de criză pandemică. Potrivit Ministerului Educaţiei, școala de acasă este o recomandare, nu o obligaţie. Aceeași abordare există și în cazul metodelor de predare, al programei cadru, al modificării obiectivelor de învăţare ș.a.m.d.

Sistemul educaţional nu este pregătit pentru a oferi cadrul prielnic unui act educaţional eficient și calitativ la distanţă, ritmul și calitatea învăţării la clasă fiind mult superioare celor în vreme de criză. Nicio ţară nu reușește pe deplin să garanteze o calitate a actului educaţional pe timp de pandemie identică celei din timpul de normalitate. Totuși, acele ţări care au deja reglementată învăţarea la distanţă reușesc să facă faţă mult mai bine provocărilor. În SUA, învăţarea la distanţă este o măsură care își propune să contribuie la atingerea obiectivului egalităţii de șanse la educaţie. Diversitatea condiţiilor sociale, de trai, de sănătate ș.a.m.d. necesită o abordare la fel de diversă a metodelor de școlarizare, o diversitate care vine în întâmpinarea oricărui tip de criză – naţională sau mondială.

Soluţiile învăţământului românesc în timpul pandemiei

„Recomandăm, nu obligăm” – această abordare circumspectă a Ministerului Educaţiei oferă libertate școlilor și profesorilor să adopte măsuri diferite. Unele școli se folosesc de platforme online de tip e-learning, altele folosesc aplicaţii care oferă cadrul organizării de conferinţe video, precum Zoom sau platforma educaţională Google classroom ș.a.m.d. Chiar și în cadrul acestor metode, instrumentele sunt diferite. Unii profesori se înregistrează video sau audio în timp ce explică noile conţinuturi, alţii se întâlnesc virtual prin conferinţe video și astfel permit interacţiunea directă; unii creează tutoriale, explicând astfel anumite conţinuturi noi, în vreme ce alţii le trimit copiilor doar sarcinile pentru fiecare zi și testările pe baza cărora le sunt verificate acestora cunoștinţele. Există și categoria celor care nu fac nimic din toate acestea. În timp ce unii elevi continuă să înveţe de acasă, alţii pierd tot mai mult, pe zi ce trece.

Un rol la fel de important precum cel al dascălului îl are şi părintele. Actul educaţional nu poate fi realizat în acest timp fără un aport semnificativ din partea părinţilor. La învăţarea de acasă dispar o serie de motivaţii extrinseci (competiţia, colaborarea, joaca etc.) pe baza cărora funcţiona până atunci elevul; acesta este supus unor schimbări emoţionale prin izolarea și necunoscutul care tind să îl deprime; se adaugă lipsa competenţelor necesare învăţării la distanţă, copiii nefiind obișnuiţi să înveţe singuri. Toate acestea sunt bariere în calea actului educaţional. Educaţia nu are în vedere în primul rând acumularea de cunoștinţe, ci mai degrabă formarea unui sistem de gândire și vieţuire, care se poate realiza doar prin relaţie, model și îndrumare. De aceea, succesul sistemului homeschooling [2], unschooling [3], roadschooling [4] și al învăţării la distanţă depinde de prezenţa continuă a unui părinte cu rol de pedagog.

Cel mai mare impediment al reușitei unei astfel de învăţări la distanţă este lipsa metodelor de predare și a manualelor adecvate acestui tip de învăţământ.

În cadrul acesta dispare posibilitatea ca profesorul să fie în centrul actului educaţional. Predarea frontală și colectivă își pierde pârghiile reușitei. Manualele deductive sunt construite ca instrument de predare, nu ca unul de învăţare. Învăţarea la distanţă necesită niște manuale cu o abordare inductivă, care să permită învăţarea prin descoperire proprie, în care predarea are rolul de a asista copilul în actul învăţării. Lipsa unui astfel de sistem educaţional la distanţă în vreme de normalitate a augmentat criza educaţională creată de pandemie.

În cazul de faţă, profesorii și părinţii ar trebui să se ocupe mai mult de consolidarea conţinuturilor deja asimilate, de dezvoltarea abilităţilor cognitive prin joacă și a celor de socializare ale copiilor prin instrumentele online pe care le avem la dispoziţie, prin teme educative. Presarea profesorilor, a părinţilor și a elevilor spre continuarea ritmului educaţional în vederea atingerii obiectivelor impuse de programa educaţională românească nu face altceva decât să adâncească pe plan psihic criza pandemică.

Obligativitatea școlii de acasă fără oferirea instrumentelor și metodelor necesare ar duce la o repulsie direcţionată înspre actul educaţional. S-ar înlătura bucuria descoperirii și dorinţa, deja mult diminuată, a performării. Acum este perioada cea mai prielnică descoperirii unor noi pasiuni și a hrănirii domeniilor de interes pentru copii. Cel mai util mod de învăţare în această perioadă este abordarea hobbyurilor și a domeniilor în care copilul, învăţând, are percepţia jocului.

Deși este încadrată în legea învăţământului românesc, învăţarea la distanţă nu se poate realiza decât în cazuri excepţionale: dacă elevul este cu handicap și nu poate să participe la o școală publică sau dacă un elev român este pe teritoriul unei alte ţări și își dorește să înveţe în cadrul școlii românești. Din păcate, aceste excepţii nu au fost suficiente pentru a determina Ministerul Educaţiei să creeze metode de predare și instrumente prin care calitatea actului educaţional al acestui tip de învăţare să fie facilitată.

Nu toţi părinţii percep criza învăţământului românesc

Nu toţi elevii români resimt criza educaţională cauzată de pandemia de COVID-19. În România sunt circa 500 de copii care sunt înscriși în sistemul homeschooling și alţii care frecventează școli internaţionale cu metode de învăţare asistate și cu manuale care permit o astfel de învăţare individualizată, diferenţiată și inductivă. Cluj Study Center, Transylvania International School, din Brașov, sau școlile de sub tutela A.C.E – Accelerated Christian Education – sunt câteva dintre acestea. Toate folosesc principiul învăţării combinate, în care procesul educaţional cuprinde metode consacrate educaţiei online, metode de predare diferenţiate, învăţare inductivă și folosesc manuale care permit stilul acesta de învăţare.

Soluţii funcţionale în alte ţări

Criza generată de COVID-19 poziţionează școala românească într-o ipostază a reevaluării forţate a valorilor și metodelor ei de exprimare. Dacă până acum unele modele educaţionale funcţionale în alte ţări sau chiar continente nu au fost implementate în România, această restartare impusă a învăţământului românesc aduce în actualitate subiecte precum învăţământul la distanţă, școala online, unschoolingul și homeschoolingul.

Școala online și învăţământul la distanţă

În funcţie de perioada și ţara de referinţă, învăţarea online și învăţarea la distanţă au definiţii diferite și, mai mult sau mai puţin, complementare. În Statele Unite ale Americii există în momentul de faţă o multitudine de sinonime ale conceptului de învăţare la distanţă: educaţie la distanţă, învăţare prin corespondenţă, e-learning, învăţare online, educaţie online, învăţare virtuală [5] etc. În Europa este folosită adesea sintagma open learning, dar și în cazul acesta sintagma educaţie online îi cuprinde majoritatea semnificaţiilor.

În același timp, sunt studii care consideră învăţarea la distanţă doar o ramură a învăţării online, ușor diferită prin faptul că include și anumite workshopuri/ateliere sau cursuri de vară la care studenţii/elevii pot participa [6]. Pe de altă parte, există cercetători care vorbesc despre învăţarea online ca un instrument din ce în ce mai folosit în școlile tradiţionale, pentru diversificarea predării [7]. Indiferent de nuanţele date acestor două sintagme, poziţionarea învăţământului românesc în raport cu învăţarea online/la distanţă și lipsa consensului internaţional în ceea ce privește definirea lor ne permit să îi socotim termeni interschimbabili.

Conform unei statistici realizate de Centrul Naţional de Statistici privind Educaţia, din cadrul Departamentului de Educaţie, în SUA, dintr-un total de 19.765.598 de persoane, 6.651.536 învaţă la distanţă [8]. Pe baza acestui studiu, cofondatorul revistei Inside Higher Ed reliefează trendul ascendent al învăţământului la distanţă, în contrast cu trendul descendent al învăţării tradiţionale. [9]

Oportunităţi ale învăţământului online:

Flexibilitatea – Tipul acesta de învăţare îi permite elevului să înveţe în locuri diferite, în perioade de timp diferite, în moduri diferite și având conţinuturi personalizate. Învăţarea diferenţiată și individualizată poate fi realizată cu cea mai mare ușurinţă.

Formează spiritul independent și proactiv – Copilul este provocat să cerceteze și să-și lărgească sfera cunoașterii și analizei.

Transculturalitatea – Prin intermediul învăţării la distanţă se pun la dispoziţia elevului platforme online prin care acesta poate comunica cu persoane din culturi diferite. Poate deveni o fereastră spre multiculturalitate.

Conţinuturile video/predarea pot fi urmărite de mai multe ori, ceea ce facilitează înţelegerea și însușirea conţinuturilor, a competenţelor și aptitudinilor la fiecare etapă. În felul acesta pot fi prevenite golurile din învăţare.

Varietatea în programe și cursuri este o altă consecinţă naturală a învăţării online.

Învăţarea online este accesibilă pentru oricine, indiferent de statutul social, de vârstă, ocupaţie sau de poziţionarea geografică. Permite școlarizarea în timp ce un student poate fi angajat pentru a-și câștiga existenţa.

Tipul acesta de învăţare presupune costuri mai mici.

Învăţarea la distanţă Riscurile învăţământului online:, precum cele tehnice, de operare pe calculator, programare, comunicare etc.

Riscurile învăţământului online:

Poate facilita frauda intelectuală. În unele situaţii, examinarea nu poate fi foarte obiectivă. Unele proiecte sau chiar examene pot fi realizate sau influenţate de terţe persoane.

Teoretizarea în defavoarea practicii – Lipsa modelului din proximitatea elevului poate face ca unele discipline practice să fie aproape imposibil de însușit la același nivel ca în cazul învăţării tradiţionale.

Izolarea și singurătatea – Dacă nu se creează contexte alternative în care elevul să socializeze, tipul acesta de învăţare poate duce la sentimente de însingurare și izolare.

Acreditare și performanţă – Pentru că învăţarea la distanţă este un concept educaţional mai nou decât cel al învăţământului public și mai puţin dezvoltat, devine important să se verifice acreditarea școlii și calitatea actului educaţional.

Distragerea atenţiei – Spaţiul și mijloacele de învăţare la distanţă pot să-i distragă atenţia elevului de la procesul învăţării. Internetul și lipsa disciplinei unei clase supravegheate de profesor pot cauza această barieră. Învăţarea la distanţă necesită un management al timpului mai riguros.

Tehnologia. Învăţarea la distanţă necesită cumpărarea unui laptop și deprinderea anumitor competenţe de operare pe calculator.


Sistemele homeschooling și unschooling pot fi încadrate în același concept al învăţării online sau la distanţă. Diferenţa dintre cele două constă în primul rând în libertatea și independenţa pe care le capătă părintele. Homeschoolingul încadrează copilul într-un sistem-cadru care oferă, în cele mai multe cazuri, programă și manuale prin care copilului i se direcţionează actul educaţional spre dobândirea unor cunoștinţe, competenţe și aptitudini generale, care permit recunoașterea studiilor și acreditarea școlii-umbrelă. Flexibilitate acestui sistem este mult superioară flexibilităţii pe care o are curriculumul naţional românesc.

În ciuda temerilor Ministerului Educaţiei din România cu privire la acest sistem educaţional și în ciuda rezervelor faţă de calitatea și rezultatele sistemului homeschooling, rezultatele la testele SAT sau ACT [10] ale copiilor educaţi în acest sistem sunt peste medie, iar la testele academice standard din SUA școlile de acasă obţin cu 15 până la 30 de procente mai mult decât elevii de la școlile publice.

Învăţarea combinată

Memorandumul pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii conchide că „îmbunătăţirea învăţării pe tot parcursul vieţii este necesară pentru o tranziţie de succes către o societate și economie întemeiată pe cunoașteri” [11]. Acesta are potenţialul de a deveni principiul fundamental al reformării învăţământului românesc. Este la fel de relevant precum este în domeniul inovării, al forţei de muncă, în domeniul legăturilor sociale și al evoluţiei societăţii. Aplicarea soluţiilor tehnologice moderne și a metodelor moderne de învăţare constituie două dintre cele mai bune soluţii care duc la echiparea elevilor cu acele competenţe favorabile învăţării continue. Învăţământul românesc are nevoie să includă mai mult învăţarea online, folosirea tehnologiei moderne și a metodelor individualizate și diferenţiate de învăţare.

Soluţia: diversitate și alternative educaţionale acreditate

Evoluţia societăţii de astăzi, adesea influenţată de crizele pe care le întâmpinăm, ne impune o dezvoltare a competenţelor de adaptare. Aceeași nevoie o au sistemele în care trăim și, în cazul de faţă, învăţământul românesc. Suntem diferiţi unii de alţii, nevoile noastre sunt diferite, felul de învăţare este diferit și situaţiile de viaţă se modifică adesea. Criza provocată de COVID-19 ne-a prins nepregătiţi pe plan educaţional. Avem nevoie de alternative acreditate de Ministerul Educaţiei, care să ofere soluţii reale atât nevoilor diferite ale oamenilor, cât și situaţiilor de viaţă ce se modifică din ce în ce mai des.

Mai important decât să identificăm cel mai performant sistem educaţional este să creăm alternative diverse și acreditate pentru elevi și pentru situaţiile diferite în care ar putea fi. Decât să ne temem de inovaţie în ceea ce privește sistemele moderne de învăţământ, mai bine am căuta instrumente prin care să verificăm, să impunem și să garantăm un standard înalt al calităţii actului educaţional, indiferent de sistem. Întrebarea nu este care e cel mai bun sistem educaţional, ci care este cel mai potrivit sistem educaţional pentru mine.

Ștefăniţă Poenariu este președintele Asociaţiei Holistic Christian Education, care operează Transylvania International School.


[1] «Elevii sunt, oficial, în vacanţă. Cum s-au desfășurat cursurile în perioada epidemiei de Covid-19», Știrile ProTV, 5 apr. 2020, https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/elevii-sunt-oficial-in-vacanta-cum-s-au-desfasurat-cursurile-in-perioada-epidemiei-de-covid-19.html

[2] „Educarea formală a copilului în mediul familial, în care părintele sau tutorele are rol de pedagog.”

[3] „Educarea nestructurată, de acasă, având la bază pasiunile copilului; neșcolarizare, cu sensul de absenţă a unui sistem educaţional formal.”

[4] „Homeschoolingul realizat prin călătorii, cel mai adesea în rulote.”

[5]„«What is Distance Higher Education?», GetEducated, https://www.geteducated.com/distance-education-guide/25-what-is-distance-higher-education/.”

[6] „ «What’s the difference between Online and Distance Learning?», Stafford, 22 ian. 2020, https://www.staffordglobal.org/articles-and-blogs/whats-the-difference-between-online-and-distance-learning/.”

[7] „Bri Stauffer, «Online Learning vs. Distance Learning», Applied education systems, 2 apr. 2020, https://www.aeseducation.com/blog/2013/09/difference-between-online-learning-and-distance-learning.”

[8] „FAST FACTS: Distance Learning, National Center for Education Statistics, https://nces.ed.gov/fastfacts/display.asp?id=80.”

[9] „Doug Lederman, «Online Education Ascends», Inside Higher ED, 7 nov. 2018, https://www.insidehighered.com/digital-learning/article/2018/11/07/new-data-online-enrollments-grow-and-share-overall-enrollment.”

[10] „Cele mai larg răspândite și recunoscute teste din SUA folosite pentru admitere în învăţământul universitar.”

[11] „A Memorandum on Lifelong Learning, Commision of the European Cummunities, Bruxelles, 30 oct. 2000, https://arhiv.acs.si/dokumenti/Memorandum_on_Lifelong_Learning.pdf.”